Uofff, Doamne….cartea asta, deși mică, subțire, a fost un pumn în stomac în urma căruia rămâi cu o senzație de greață și de neputință. Cu toate astea este o carte care trebuie citită, pentru că, oricât de mare este clișeul: dacă nu cunoaștem istoria suntem condamnați să o retrăim într-o măsură mai mică sau mai mare.

Cartea asta m-a ajutat să înțeleg mai bine contextul politic, dar și cum o mână de oameni poate schimba nu numai contextul politic, ci, ceea ce este mai îngrozitor, poate modifica într-un sens atât de teribil ( și, în unele cazuri, definitiv ) întreaga personalitate a unui om. ”Fenomenul Pitești” de Virgil Ierunca dezvăluie ororile regimului comunist, rupând valul de nostalgie pe care mulți oameni îl au despre trecutul glorios al epocii de aur și se deschide perfect cu următorul citat: ”Problema de căpetenie este de a învinge amnezia. Trebuie ca totul să se plătească , altfel nu există viitor. (…) Fiecare dintre cei care au fost exterminați are, mai departe, cuvântul lui de spus. – Nadejda Mandelstam”

”Fenomenul Pitești” a reprezentat un experiment de reeducare prin tortură, mai exact de distrugere psihică a individului, și a început în 1949 la închisoarea din Pitești. Securitatea a decis să pună în aplicare acest experiment sadic pentru a distruge identitatea tuturor celor care se opuneau regimului bolșevic, prin înlocuirea identității cu una pro regim. Fenomenul Pitești a încetat în anul 1952, dar efectele produse cred că se pot încă vedea și azi.

Reeducarea aceasta a început în închisoarea de la Pitești, dar, după ce securitatea a văzut cât de bine a funcționat, tortura a început să fie răspândită și în alte penintenciare. Toată această experiență a fost atât de grav dată uitării în memoria noastră colectivă din două motive majore: cenzura sistemului care a funcționat implacabil și faptul că, la finalul reeducării victimele au fost forțate devină călăi pentru a supraviețui, iar un călău, chiar dacă a devenit astfel împotriva voinței sale, nu se va grăbi să își recunoască vina.

”Piteștiul” era, în 1949, o închisoare rezervată tineretului – studenți care încă nu își dăduseră lucrarea de licență. O parte dintre ei erau legionari, iar ceilalți aparțineau tuturor formațiunilor politice. Șeful securității de la acea vreme era Nikolski – comandant suprem al Securității timp de 16 ani, iar cel pe care s-a bazat pentru a pune în aplicare acest plan monstruos a fost Țurcanu – un deținut care a făcut parte dintr-o organizație legionară extremistă de tineret, dar care a trecut repede la comuniști și începuse o carieră strălucită în partid. Primind ordinele de la partid, Țurcanu și-a adunat în jurul său un grup de deținuți cu aceeași mentalitate grotească la fel ca el pentru a pune în aplicare planul. O menționare importantă este că Țurcanu și grupul său de vreo 20 de aghiotanți au fost singurii care nu au devenit torționari pentru că au fost torturați înainte, ci din proprie convingere. Sunt singurii din închisoarea din Pitești care nu au nicio scuză.

Nenorocirea asta de reeducare avea 4 faze:

• prima se numea demascare externă. Deținutul trebuia să își demonstreze loialitatea față de partid și de Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste spunând tot ce ”ascunsese” la anchetele de la Securitate și să denunțe toate legăturile pe care le aveau cu exteriorul închisorii, denumindu-i complici.
• a doua fază era demascarea internă și care dădea și ea rezultate extraordinare pentru Securitate. ”Studentul schingiuit trebuia să demaște pe aceia care-l ajutaseră să reziste în interiorul închisorii: fie printre ceilalți deținuți (cei care-l îmbărbătaseră sau îl puseseră în gardă să fie prudent), fie din administrația închisorii: un anchetator mai binevoitor, un milițean care-i facuseră vreo favoare în timpul executării pedepsei”.

Primele două faze lucrau în favoarea Securității, care putea astfel să opereze o serie de arestări în afara închisorii și puteau să elimine elementele blânde din administrația închisorii. Ultimele două faze urmăreau anihilarea morală a deținutului, distrugerea personalității sale:

• faza 3 – demascarea morală publică. Deținutul era forțat să calce în picioare tot ce avea mai sfânt: familia, Dumnezeu – dacă era credincios, soția sau iubita, prietenii sau pe el însuși. ”Trecutul fiecăruia este analizat punct cu punct, pe temeiul lui trebuie inventată versiunea cea mai monstruoasă cu putință. (…) Nimeni nu scapă până nu acoperă cu noroi, în public, izvoarele vii ale vieții lui, până ce din trecut n-a dispărut ultima fărâmă de care s-ar putea agăța apoi spre a-si reconstrui personalitatea.”
• în ultima fază: reeducatul e pus să conducă procesul de reeducare al celui mai bun prieten al său , schingiuindu-l cu mâinile lui și, devenind astfel, la rândul lui călău. Astfel se taie orice speranță a reeducatului de a se întoarce la sufletul său de dinainte.

În penintenciarul din Pitești tortura era continuă: ”de tortură nu puteai scăpa”, iar Țurcanu dispunea de puteri nelimitate: ”putea deschide ușa de la celulă și cere gardianului să-i aducă pe ”banditul cutare din camera cutare”.”

Totura nu însemna (doar) bătăi; ele erau constante la interogatoriile de la Securitate. Reeducarea a însemnat mai ales neputința de a scăpa de torționarul lor: acesta era ”cazat” în aceeași celulă cu cel torturat, nedându-i celui din urmă nicio clipă de răgaz: ”Noaptea puteai dormi, e drept, dar numai pe spate, complet gol, cu mâinile întinse deasupra păturii. Iar dacă, prin somn, făceai o mișcare , sau încercai să te întorci pe o parte, erai lovit direct în cap cu bîta de un reeducator care făcea de planton.”. Aceasta era una dintre cele mai ușoare forme de tortură din acest experiment. Au fost aplicate mult mai multe și mai diferite, de exemplu: arderea diferitelor părți ale corpului cu țigarea, ceea ce a cauzat necrozarea și căderea feselor la unii deținuți; alții au fost obligați să mănânce o gamelă de fecale, și, după ce o vomau li se înfunda voma în gât și multe altele mai oribile, izvorâte din mintea bolnavă a lui Țurcanu.

În astfel de condiții și altele mult mai tenebroase, cei care treceau prin toate torturile și etapele de reeducare, ajungeau, pentru a supraviețui, să devină ei înșiși cei mai cruzi schingiuitori. Și da, nu cred că ar exista cineva care să reziste acestor chinui de iad și să nu își piardă orice urmă de umanitate. Iar ceea ce am povestit mai sus este doar o mică parte din cele aflate din cartea ”Fenomenul Pitești” – de Virgil Ierunca. Din păcate experimentul groazei s-a răspândit și în alte penitenciare, dar cel mai horror a fost la Pitești. Este fascinant de citit din mai multe perspective: istorică, psihologică, socială, politică.

Da, este o carte dureroasă, care mi-a întors stomacul și mintea pe dos și m-a șocat, care, deși are doar 90 și ceva de pagini, mi-a luat mai multe săptămâni să o termin. Dar pe cât de greu este de citit, mi se pare și foarte valoroasă, o mărturie a unui trecut pe care nu trebuie să îl uităm sau să îl repetăm. Sincer, este o lectură, sau măcar o discuție care ar trebui să existe în programa de liceu, facultate. Și chiar un memento mori de avut în Decembrie-ul nostru atât de încărcat de emoții la poli opuși: bucuria sărbătorilor, dar și amalgamul întâmplărilor din intunericul lui ’89. Recomand această carte, însă cu specificarea că e de evitat dacă starea de spirit este deja low.