Cum să faci o nuntă cât mai zero waste?

Pe Oana Racheleanu am cunoscut-o la una dintre edițiile proiectului meu de suflet Iulie fără plastic, unde am avut ca temă să vorbim cu o jurnalistă de mediu. Și, încercând să programăm acest atelier astfel încât să ne sincronizăm cumva programele, am aflat că era într-un moment foarte fain al vieții: pregătirile pentru căsătorie. 🙂

Așa că, încă de atunci, mi-am propus să revin către ea cu un interviu despre cum a reușit să își facă acest frumos eveniment cât de eco prietenos a putut.Dar, până atunci, am să o rog pe Oana să ne spună câteva cuvinte despre ea.

Î: – Când și cum te-ai apucat de scris? Îți doreai să faci asta încă de când erai mică?

R: – Am început să mă joc de-a scrisul în liceu, la cursul opțional de jurnalism. Bine, țin un jurnal de pe la 14 ani, dar ăla e altfel de scris. Înainte ziceam că da, că am știut din clasa a IV-a ce cale vreau să urmez, de când doamna învățătoare mi-a dat nota 10 pentru o compunere. Dar adevărul este că mereu au apărut îndoieli (și încă mă mai lupt cu ele regulat), dacă asta e ce vreau să fac, dacă îmi place, dacă sunt cât de cât bună la asta, dacă nu cumva locul meu e în altă parte.

Î: – În ce domenii ale jurnalismului ai activat și care a fost proiectul tău de suflet?

R: – De-a lungul timpului, am scris în multe domenii: muzică (revista Popcorn – primul job în jurnalism), construcții, lifestyle, știri generaliste. În ultimii șapte ani am scris (aproape) numai despre mediu și educație. Iar când zic educație mă refer la un singur proiect, din care fac parte din 2017, și care este foarte important pentru mine. Se numește Merito și este despre profesori altfel, care caută metode deosebite prin care să facă învățarea interactivă, prin care să-i apropie pe elevi de școală. Am scris până acum aproape 60 de portrete despre astfel de profesori și mi-am dat seama că asta îmi place cel mai mult să fac – să surprind oamenii în scris.Aproape de un an mi-am dat mână liberă să mă duc acolo unde mă poartă curiozitate, astfel că am scris despre curenții rip, turbării, roșiile copilăriei și tornade. Jurnalism de știință, ar spune unii. Pentru mine e doar curiozitate. Tot cam de un an scriu ocazional pentru publicații străine – am acoperit subiecte precum artizani români, case din cob, o piață de weekend din Filipine și despre cât de periculos este să mergi cu bicicleta în București. Legat de ultimul material, îmi amintesc că editoarea, din America, îmi tot lăsa comentarii uimite pe marginea textului: cum adică mașinile sunt parcate pe trotuar? Cum adică bicicliștii merg pe șosea, pe lângă mașini?

Î: – Ce proiect din mediul sustenabilității pe care l-ai documentat ca jurnalist ți s-a părut că a avut/ ar avea cel mai mare impact?

R: – Nu neapărat din domeniul sustenabilității, dar al poluării aerului, probabil materialul cel mai de impact a fost unul în care semnalam, la sfârșitul lui ianuarie 2020, că străzile nu mai fuseseră aspirate de trei luni. Contractele cu primăriile sunt încheiate în baza unei normative naționale din 1973 care prevede ca iarna să se desfășoare lucrări de deszăpezire. Numai că la momentul respectiv noi nici nu visam la zăpadă — erau 10 grade afară. După ce am publicat textul, PMB a trimis utilaje să spele străzile.

Un alt material important pentru mine și cred că și pentru cititori a fost când am urmărit traseul unor PET-uri de la clopote la reciclator. Sigur, nu se întâmplă peste tot așa, dar cumva cred că a lămurit care sunt pașii, poate chiar a dat speranță la momentul respectiv (mai 2017) că lucrurile pot funcționa.

Î: – Având în vedere activitatea ta îndelungată ca jurnalist de mediu, cred că nu a mirat pe nimeni că ți-ai dorit ca evenimentul ăsta fain din viața unui om – căsătoria și petrecerea de după – să urmeze aceleași valori pe care le-ai documentat în multe dintre articolele despre sustenabilitate pe care le-ai scris. Care a fost primul pas pentru a demara o nuntă cât mai zero waste posibil? ????

R: – Primul pas au fost negocierile cu viitorul meu soț care, trebuie să recunosc, nu înțelege întotdeauna dorința asta de a proteja mediul. Am vrut o nuntă fără dar (nu ne-a ieșit în totalitate, încă e un concept nou în România), deci trebuia să reducem cheltuielile la minimum. Varianta cea mai ieftină era, de ex, să avem farfurii și tacâmuri din plastic. Am zis că sub nicio formă nu accept așa ceva. Am bătut palma cu un bucătar local (nunta a avut loc în satul Greci, județul Tulcea), care a făcut un bufet suedez, cu tot cu grătar, și care a adus și farfuriile și vesela.

Apoi am avut alte mici chestii la care am ținut musai: să nu avem baloane sau confetti (pe cele din urmă le-am înlocuit cu bobițe de lavandă), să apelez la cât mai multe servicii locale (tortul, coafura, coronița din păr, machiajul, fotografa, vinul, baloți din paie, țoale de la mamaia, DJ-ul, suportul pentru verighete – dintr-un segment de copac, un rest donat de un pădurar). Buchetul mi l-am făcut singură din flori nemuritoare de câmp (pe care le ador!) și din spice de grâu. Rochia a fost făcută de un designer din București care este orientat spre slowfashion, Happy Friday. Verighetele le-am făcut la un mic atelier din București. Am adunat borcane vreo 3 luni ca să punem lumânărele în ele (nunta a avut loc în aer liber, într-o livadă), dar de care am uitat complet când a început petrecerea și m-am relaxat total. Iar din magazine second hand am cumpărat naproane pentru mese, pe care le folosește și acum mama mea, și niște rame pe care le-am folosit pentru un colț foto. Am avut un joc Jenga, iar piesele au fost realizate manual de un meșter din București. Le-am împrăștiat apoi copiilor și mi-am mai păstrat și eu câteva. Am decorat campingul cu flori culese din câmp și lavandă cumpărată de la cineva din zonă.

M-am bucurat foarte tare că n-a rămas mâncare. Bucătarul și ajutoarele lui au calculat bine porțiile, astfel că a doua zi a rămas doar niște orez pe care l-au dat găinilor dintr-o curte.

Î: – Care a fost cea mai mare provocare și de ce?

R: – Din punctul de vedere al sustenabilității, din moment ce am lămurit chestiunile cu vesela, tacâmurile, baloanele și confetti, nu cred că am mai avut provocări. Nici n-am avut ambiția să facem o nuntă complet zero waste, sincer. Pentru că timpul a fost destul de scurt (era încă pandemie, fuseseră relaxate restricțiile, dar nu știai când se puteau schimba iarăși), și nici nu aveam mulți oameni în jurul meu cu astfel de valori. Așa că ar fi fost un consum uriaș de energie pentru mine să-i conving. De ex, am avut și băuturi în sticle de plastic. Am avut artificii de Crăciun, din acelea pe care le ții în mână, și pe care le ador de când eram mică. Dar am făcut absolut tot ce mi-a stat în putință ca lucrurile să fie aliniate cu valorile mele. Probabil cea mai mare provocare a fost să cărăm absolut totul în livadă, nefiind un loc unde sunt de obicei organizate nunți.

Î: – Ce nu ați putut evita?

R: – Sticlele de plastic (cu băuturi), transportul invitaților cu mașinile de la București.

Î: – Care a fost cel mai important lucru la care ai ținut pentru a avea o petrecere verde?

R: – Să aibă loc în aer liber, asta a fost musai, musai. Am cerut câteva oferte de preț în București și ne-a luat cu rău. Așa am decis că mergem în zona mea natală. Să nu cumpărăm lucruri inutile. Să evităm pe cât posibil plasticul. Să nu facem risipă alimentară. Să cumpărăm local sau din imediata apropiere și să apelez la specialiști din zonă. Să avem o nuntă de zi.

Î: – Ți-ai dori să fi făcut ceva diferit?

R: – Mi-aș fi dorit să fi dansat mai mult și să fi stat mai mult cu fiecare invitat. Dar timpul e scurt, chiar nu poți să te împarți. În ce privește sustenabilitatea, cred că a fost good enough.

Î: – Ce fel de feedback ai primit de la invitați în legătură toți pașii pe care i-ai făcut pentru a fi eco friendly la acest frumos eveniment? 🙂

R: – Nu știu cât au apreciat invitații că a fost o petrecere eco friendly — sau dacă au sesizat –, ci faptul că a fost totul foarte relaxat. Fiecare a stat unde a vrut, a fost totul foarte dinamic, i-am rugat să se îmbrace cum se simt mai bine (deși n-a îndrăznit nimeni să vină în pijamale, cum le-am sugerat).

Î: – Dacă ar fi să dai un singur sfat sau o sugestie celor care vor să îți calce pe urme, care ar fi acela?

R: – Să se organizeze în scris (eu încă am dosarul de nuntă), să-și facă foarte clar ce țin musai să aibă/să nu aibă la nuntă și unde pot fi flexibili și să aibă oameni de bază cu care să intre în horă, pentru că ai nevoie de idei, contacte, sfaturi. Și să ia totul ca o joacă – atât organizarea, cât și nunta în sine.

Î: Care este cel mai special moment care a rămas în inima ta din acea zi?

R: – Cununia umanistă. A fost oficiată de cea mai bună prietenă a noastră; eram în livadă, cu vedere la Vârful Țuțuiatu – Munții Măcinului, înconjurați de familii și de prieteni apropiați. Ea a ținut un discurs foarte emoționant, oamenii zâmbeau și lăcrimau, la final au aruncat cu bobițe de lavandă. E o amintire foarte luminoasă.

Î: – Oana, îți mulțumesc mult pentru toate răspunsurile și pentru timpul acordat. La final, te rog să ne spui unde îți putem citi articolele și cum îți dorești să ajuți oamenii prin abilitățile tale de jurnalist și storyteller.

R: – Portofoliul meu este Muckrack, acolo apar toate articolele mele recent publicate. Postez ocazional pe Instagram și Facebook (deși sunt într-o relație de love – hate cu social media) și pe Linkedin. Mi-am propus să scriu mai multe portrete — nu doar ale profesorilor, ci și ale antreprenorilor, persoanelor care au mici business-uri locale. Vreau să ajut oamenii să completeze rubrica “Despre noi” de pe site-uri, pe care mai toată lumea evită să o scrie. Pentru că, de cele mai multe ori, e greu să vorbești despre tine, despre ce faci. Mai multe detalii, aici.